Ziduri

Să mă-ntorc acasă, lung mă cheamă drumul…
Nici un tren în zare; gările’s pustii.
Bâjbăiesc în zorii limpeziţi de fumul
viselor confuze despre morţi şi vii
şi desfid coşmarul - râs de tinichele:
ce-aţi clădit ieri, astăzi plânge-n mărăcini!
Meşteri, câte unul, urcă albi pe schele
cenuşii de abur, lângă sfinţi blajini.
Cât moloz din ziduri umerii le-apasă
anelor tăcute-n lumea lor de var!
Gara e pustie… Nu mă-ntorc acasă…
Râde sus, în turlă, ultimul zidar!